In amurgul prafuit si plin de claxoane, pare ca n-ai nicio scapare. Batalia cu orasul-balaur e pierduta inainte de a incepe. Constructiile te deprima, intersectiile te sufoca, zgomotele te sperie, luminile te obosesc. Stop. O luam de la capat.
In amurgul prafuit, masina se taraie lenesa pe drumul ce leaga un sat oarecare de Bucuresti. Trecem de case, trecem de oameni vorbind pe la porti si ne apropiem de intrarea-n marele oras. Cerul e albastru-movuliu cu o juma' de luna fix in mijloc. E si o stea mititica, la o aruncatura de bat de ea. Le vad prin parbriz, deasupra blocurilor. Se plimba odata cu noi de-a lungul soselei. Inautru e caldut. Afara e noiembrie. N-aud claxoane si nici oameni nervosi. Massive Attack imi canta la radio si imi imbraca orasul in alte culori.
Rosie e culoarea de la semafor. Apa care tasneste dintr-o fantana arteziana si mos craciunii timpurii de prin vitrine.
Oranj sunt reclamele la telefonia oranj, afisele electorale, peretii unei cladiri si minolele pe care am sa le cumpar de la magazin.
Galbene sunt farurile masinilor, ferestrele de la blocuri, jumatea de luna si stelele care au mai incoltit.
Verde sunt peticele de iarba, molizii pitici dintr-un colt de parc, troleele si culoarea pe care bagam iar intr-a intaia.
Albastre sunt fetele oamenilor care trec pe trotuar, panourile de la Unirii si cerul de deasupra.
Indigo e Dambovita si luminile care se plimba pe TNB.
Violet e razorul cu flori de la Universitate, un graffiti mazgalit pe un zid pe Magheru si parfmul colegei din dreapta mea.
La naiba! Am ajuns la destinatie si trebuie sa cobor.
